Vinurile Vrâncioaiei și amintirea de la crama Beciul Domnesc
Vinurile Vrâncioaiei și amintirea de la crama Beciul Domnesc
Era în dimineața de 3 decembrie. O zi friguroasă de înghețau și pietrele. Mânată de o nostalgie inexplicabilă, mi-am dorit să retrăiesc clipele de odinioară, în care sentimentul de patriotism plutea anost în mintea mea amorțită, la distanță de doar două zile de la sărbătoarea Marii Uniri. M-am trezit cu noaptea în cap, în timp ce oamenii erau cufundați în bezna pe care noaptea nu s-a sfiit să o așterne, ca o mantie grea. În jurul meu, luminile din oraș pâlpâiau slab sub pâcla de ceață, ce se așternuse pe nesimțite. Mi-am spus, bine că nu ninge și nu e viscol! Oricum, nici nu mai știu de când nu mai avem parte de o iarnă ca-n povești în zona de litoral. Dacă vreau să mă bucur de zăpadă, trebuie neapărat să merg la munte. În schimb, ceața și ploaia au devenit fenomene integrante în peisajul dobrogean.
Am plecat dis de dimineață spre Odobești, în județul Vrancea – inima munților românești, în care se intersectează în chip miraculos cele trei regiuni istorice ale țării noastre: Moldova, Transilvania și Țara Românească. Mi-am făcut bagajele și am pornit spre acest meleag al Vrâncioaiei, cu 7 coline și tot atâtea motive și soiuri de vinuri alese, pe care să le degust la Monumentul Beciul Domnesc, din Odobești. Dacă ar fi să ne luăm după Descrierea Moldovei, a domnitorului și cărturarului Dimitrie Cantemir, vinurile moldovenești care merită să fie aduse aminte generațiilor viitoare sunt în număr de șapte. Imediat după vinul Cotnari, care este un soi de vin alb, Cantemir menționează alte șase vinuri de soi ale Moldovei, pe care le regăsim în varianta de vin alb, rose, dar și roșu:
„Îndată după aceasta, vinul de la Huși, în părțile Fălciului, e socotit cel mai bun; în al treilea rând vine vinul de la Odobești, din ținutul Putnei, pe râul Milcov; în al patrulea rând, Nicorești, în ținutul Tecuciului, pe Siret; în al cincilea rând Grecești, în ținutul Tutovei, pe râul Berheci, în al șaselea rând, cel pe care îl dau viile Costeștilor din același ținut. Multe alte locuri mai sărace le trec sub tăcere.”
Două din cele șapte soiuri de vinuri menționate de către Cantemir le regăsim și în ziua de astăzi pe domeniile viticole ale cramei Beciul Domnesc. Aceste soiuri au rezistat testului timpului și s-au conservat sub îndrumarea celor mai buni specialiști din domeniu.
De asemenea, cu peste 1.400 de hectare de viță nobilă și în jur de 100 000 de sticle de vin, Monumentul Beciul Domnesc, sub patronajul companiei Beciul Domnesc, înființată în anul 1949, este inclus în patrimoniul cultural al României, ca monument istoric de categoria A. Podgoriile sale cuprind nume vechi precum: Cotești, Odobești, Panciu și Huși; dintre care menționa și domnitorul Dimitrie Cantemir.
Cum altfel să simt că sunt român și patriot, dacă nu iau contact direct cu un monument-simbol al țării noastre, pe care l-am vizitat împreună cu părinții la vârsta majoratului? Sentimentul nostalgiei este pur și îmi reamintește de vârsta adolescenței, a marilor exploratori. Cei care au curajul să se avânte într-o expediție a căutării idealului, experimentează fiecare nouă provocare a vieții într-un mod unic și personal. Prima aventură a vieții noastre este asemenea primei iubiri – nu o vom uita niciodată. Nici eu nu am uitat gustul vinului de altădată, cu care mi-am dorit să mă reîntâlnesc, degustând din nou, cu ochii omului matur cele patru sortimente de vinuri și în plus un vinars veritabil.
Legenda spune că acest monument a fost ctitorit spre sfârșitul vieții sale, de către domnitorul Ștefan cel Mare, datând din secolul al XVI-lea. Același domnitor care le-a oferit fiilor Vrâncioaiei în stăpânire cei 7 munți ai Vrancei, după cum spune o altă legendă. Chiar și stema județului Vrancea ilustrează, pe lângă acvila cu cruce de aur în cioc și capul de bour, un butoi și ciorchini de struguri, un însemn distinct al renumitelor sale podgorii. Mult mai târziu, în anul 1834, sub domnia lui Mihail Sturza, care deținea nu mai puțin de 200 de hectare de viță de vie nobilă, crama a fost renovată și consolidată. O astfel de lucrare a durat circa 5 ani, în care piatra veche, de secole, a cramei a primit o nouă înfățișare sub îndrumarea atentă a medelnicerului Asanache Panfil, însărcinat de domnitorul Sturza să se ocupe în mod special de acest aspect.
O inscripție domnească sculptată în piatră mă întâmpină la intrarea monumentului, cu următorul mesaj: „A stăpânitorului prințu al Moldavi Mihail Sturza v.v anul 1839, prin supusă slugă medelnicer Asanachi Panfile”.
Deasupra inscripției tronează capul de bour, stema Moldovei, care ne privește de sus într-un mod solemn. Mă simt de parcă m-aș afla în fața unui mausoleu, care conservă amintirea animalului-simbol, totemic, ce s-a transformat în mod natural în arhetipul animalului ancestral, al etnogenezei Principatului Moldovei. Memoria colectivă a moldovenilor de pretutindeni s-a format în jurul acestui simbol, de-a lungul timpului. Nici măcar în ziua de azi nu ne putem imagina o Moldovă unită, fără acest simbol sacru, pentru că însuși capul de bour reprezintă expresia mitului etnogenezei Moldovei, ce s-a realizat printr-un act sacrificial – în care bourul joacă rolul principal.
Am
ajuns devreme în fața cramei de piatră, înaintea celorlalți vizitatori din
grupul căruia făceam parte – nu eram decât vreo 8 persoane. Într-adevăr, nu era
o zi obișnuită pentru o vizită la cramă, dar pașii mei s-au îndreptat spre acel
loc în chip misterios.... de parcă ceva inexplicabil mă atrăgea acolo. Iubesc
legendele vechi, în care frânturi din istoria și sufletul nostru românesc ajung
să răzbată până la noi, pentru a ne ajuta să ne reconectăm cu trecutul și tradiția noastră.
Deși clădirea era închisă, am simțit cum zidurile cele vechi vor să-mi șoptească ceva tainic. M-am apropiat de piatra umedă, acoperită de o pâclă cețoasă, am închis ochii și am atins-o ușor, ca să simt cu sufletul, și nu doar cu inima, istoria scrisă în piatră. Deodată o lumină îmi lumina fața și o voce puternică m-a trezit din visare. Era bourul cu nimbul său solar deasupra capului, pe care îl ținea cu mare grijă între coarnele sale, întoarse spre interior:
— Eu sunt gardianul acestui monument, îl străjuiesc neîncetat la porunca Măriei Sale, Ștefan Vodă, pentru a păstra nealterată comoara sa de preț, pe care pământul strămoșesc o dă oamenilor, prin roadele sale alese de vinuri din viță nobilă. Ce poftești de m-ai trezit din somnul meu adânc?
Mă pișc tare de mână, pentru a vedea dacă nu cumva visez, dar mâinile le am înghețate și nu simt nimic. Văzându-mă buimăcită în fața ilustrei fantome, capul de bour mă invită să vizitez crama Beciul Domnesc, oferindu-se să-mi fie ghid, pentru că el cunoaște toate secretele. Lumina micului soare dintre coarnele bourului era caldă și simțeam cum mă dezmorțesc, iar vocea acestuia se mai îmblânzise puțin.
Accept invitația fără să clipesc. Un sentiment de teamă și de curiozitate mă încercau deopotrivă... la urma urmei, venisem ca să vizitez crama. Intrasem înăuntru prin ușa din lemn masiv, iar eu mă simțeam deja amețită; parcă eram ușoară ca eterul. Bourul era un bun povestitor și începuse a-mi spune mai întâi povestea sa:
— Oamenii au auzit de mine de pe vremea când Dragoș Vodă, fiul lui Bogdan a descălecat din Maramureș spre acest ținut și și-a pierdut cățeaua Molda pe râul Moldovei de astăzi. A numit acest ținut Moldova, în cinstea cățelei pe care a iubit-o nespus și a murit dusă de ape în învălmășeală. Iar pe mine m-a răpus cu săgeți și a luat drept stemă a noii țări, capul meu ca pe un trofeu. Dar eu îți spun că eu veghez asupra acestor locuri de dinainte de timp și de vreme. Mulți asemuiesc numele Moldovei după mult iubita cățea Molda, dar legendele străvechi mă situează într-un timp mult mai îndepărtat, și sunt deopotrivă asociat cu figura emblematică a arhetipului din era străveche a hiperboreiilor – de unde mi se trage și numele de bour. Eu știu că veghez aceste locuri de când e lumea și pământul. Dar comoara mea de preț se află exact în acest loc în care ne aflăm acum.
Monumetul Beciul Domnesc văzut din interior
În timp ce ascultam cu atenție povestea fascinantă a bourului mi-am adus aminte că citisem undeva că „taurul este reprezentarea zoomorfă a începutului masculin în construcția lumii. Începutul masculin este reprezentat, imaginat în unitate cu Marea Zeiță-Mamă. Existența milenară a acestui concept împământenit are bazele în «templul neolitic» din Parța”. Un templu care este vechi de 6.000 de ani și servea drept zeului solar – Apollo. Nu e de mirare faptul că bourul ține ca pe o comoară de preț discul solar între ale sale coarne.
M-a invitat în cămara unde se țin vinurile maturate, vechi de zeci de ani. Mi-a spus istoria fiecărei sticle de vin. Sticlele prinseseră viață și dansau spre uluirea mea în vinotecă, care parcă era un fel de bal mascat, iar eu trebuia să ghicesc ce fel de vin vine spre mine să mă îmbie cu aromele sale speciale. Un dans mascat al vinurilor care m-a fermecat. Deși nu eram un mare cunoscător în materie de vinuri și nici pe departe nu aveam talentul unui oenolog, am învățat din mers cum să deosebesc o Fetească Regală de o Fetească Albă sau Neagră. Un Pinoit Noir de un Merlot sau un Chardonnay de un Sauvignon Blanc. O Galbenă de Odobești față de Busuioaca de Bohotin sau de Tămâioasa Românească. După acest dans al aromelor care încă mai pluteau în aer, îndepărtându-ne ușor, de suavele arome românești, capul de bour m-a condus spre o încăpere restrânsă ce adăpostea o selecție de vinuri premium.
Înainte de a intra m-a atenționat cu privire la influența pe care un vin bun o are asupra oamenilor:
— Voi, oamenii sunteți ființe slabe și firave. Vă luați puterea din gândurile de bărbăție pe care vi le insuflă personajele ce au dat dovadă de o mare abnegație în relația cu firea cea slabă a ființei umane. Dar, uneori vă luați puterea din vinul roșu ca sângele, care vă apropie mai mult de natura voastră umană. Să nu uitați că vinul are o dublă personalitate – doar eu îl studiez de secole! Cândva un mare scriitor ce iubea vinurile mai mult decât mine, încât a scris Povestea vinului, Hugh Johnson, a spus următoarele:
„Studiind vinul de peste un sfert de secol, am constatat că istoria lui se împletește cu cea a omenirii chiar de la începuturi, mai mult ca orice alt produs. [...]. Dar numai vinul a fost investit cu o semnificație sacramentală, cu puteri tămăduitoare, în alte cuvinte, cu o viață proprie.
De ce e vinul atât de special? În parte, pentru că o bună parte din istoria sa și a omenirii a fost o sursă de consolare și curaj, singurul medicament și antiseptic, singurul antidot pentru sufletele obosite, ridicându-i pe oameni deasupra condiției lor triste și umile. Timp de milenii, vinul a fost pentru omenire produsul cel mai luxos. În același timp, vinul e imprevizibil, valoarea lui variind într-atât încât nu există două recolte și nici două vii care să poată da vreodată vinuri identice.”
— Eu vin și completez spusele acestui expert, spunea bourul cu vocea stinsă, și vreau să conturez și o imagine personală, care m-a marcat de-a lungul timpului. Uneori oamenii caută plăcerea vieții în vin și pe mine, care sunt stăpânul neîncoronat al acestei crame minunate mă iau în derâdere. Acei oameni, care trăiesc doar pentru impulsuri pasionale, se regăsesc numai în sordide povești de iubire și iau drept martor vinul meu cel drag, mă întristează profund. De regulă, sunt orb și mut când dau peste astfel de vizitatori și lor nu le voi arăta niciodată universul meu viticol, pentru că aceia orbiți de poftele lor, nu au curajul să creadă și în existența mea, socotind entitățile miturilor creatoare ale omenirii simple povești. Aceștia din urmă, spre marea lor pierdere, nu au chemarea de a se ridica prin cuvânt și gând înălțător, pentru a descoperi magia acestei crame. Să ne ferim de mocirla gândurilor, care nasc cuvinte întinate de înrâurirea negativă, pe care o aduce unor oameni plăcerea necumpătată a vinului. În schimb, noi ne vom desfăta cu bucurie din roadele pe care ni le-a oferit pământul strămoșesc.
Am ascultat cu multă luare-aminte vorbele înțelepte ale bourului și am reflectat la capcana pe care o poveste aparent banală de iubire se poate transforma oricând într-un motiv de dușmănie, sub influența Bahică a vinului.
Dar să ne reîntoarcem la intrarea ce dădea spre acea încăpere restrânsă de unde se auzeau vorbe alese și râsete de veselie, acompaniate de muzică clasică, specifică aristocrației. Nu mare mi-a fost mirarea când în acea cameră era un fel de ospăț dionisiac, al zeului originar din Tracia – Dionis, care vine din când în când să mai deguste un vin ridicat în cinstea sa. La fel ca bourul, și Dionis e un fel de ghid sau gazdă în această cramă, dar care se ocupă exclusiv cu divertismentul vizitatorilor ce se opresc să deguste din cele patru soiuri de vinuri alese, plus un sortiment exclusiv de vinars.
Erau acolo adunați în jurul unei mese rotunde domnitori români, regi europeni, nobili de seamă din multe țări și care vorbeau diferite limbi. Vedete – cântăreți și actori renumiți. Unii dintre ei erau politicieni de care auzisem la lecțiile de istorie. Pe alții nu îi cunoșteam defel, erau oamenii care veniseră să se delecteze cu aceste vinuri în voie bună. Toți păreau să se bucure unii de alții savurând vinuri precum Sceptrus, Beciul Domnesc, Beciul Domnesc Grand Reserve, Sigillum Moldaviae, dar și vinarsuri premium, precum brandurile Miorița sau Jad. M-am alăturat lor, la invitația marelui Dionis, care mi-a pregătit din timp un loc special lângă domnii Țării Moldovei, care au contribuit în mod semnificativ la existența acestei crame fermecate și misterioase – Ștefan cel Mare și Mihail Sturza. Fantomele lor impunătoare mi-au rămas întipărite în minte ca o amintire vie a neamului nostru ilustru. Dintr-un ungher mai îndepărtat, capul de bour privea această scenă cu bucurie și ne lumina cu căldura nimbului său solar masa degustării de vinuri de la Compania Beciul Domnesc.
Brusc ceilalți 7 vizitatori m-au trezit cu zarva lor, la venirea ghidului. Nu trecuseră decât 5 minute, de când căzusem într-un fel de amorțeală la intrarea în cramă. Frigul și ceața de afară împletite cu nostalgia adolescenței și amintirea vizitei de demult la cramă împreună cu tatăl meu, mi-au deschis sufletul spre un Univers în care am alunecat ușor, ca într-un tunel presărat cu bogățiile viticole ale Moldovei. Am zâmbit ușor și am intrat după ceilalți în cramă, uitându-mă fugitiv spre capul de bour. Probabil că nu voi uita niciodată această experiență și nu voi omite nicio ocazie ca să povestesc și altora despre modul cum trebuie să mergem în vizită la această cramă: cu sufletul deschis, pentru a avea parte de o experiență memorabilă.
Din acea zi, atunci când caut să cumpăr o sticlă de vin, indiferent de ocazie, mă uit cu atenție dacă chipul bourului este prezent pe eticheta sticlei. Orice sticlă devine specială dacă e recomandată cu căldură de reprezentarea zoomorfică a celui care a devenit în chip simbolic prietenul și confidentul meu. Atunci când el nu va mai fi să țină nimbul solar între coarnele sale, magia va dispărea cu siguranță.
Sursa foto utilizată: galeria Beciul Domnesc
Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025!
Bibliografie:
- · Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1986.
- · Johnson, Hugh, Povestea Vinului, Editura VINEXPERT, 2006.
- · Stefanoski – Al Dabija, Branislav, Hyperboreii și Zamolxismul, Editura Uranus, București, 2013.
Comentarii
Trimiteți un comentariu